Abel, ce-ai facut cu fratele tau, Cain?

Voi incepe cu un fapt recent. La alegerile locale de acum o saptamana, desi a fost o prezenta la urne ceva mai consistenta decat acum 4 ani, totusi absenteismul trece de 40%. Dincolo de unele situatii exceptionale, in care unele persoane nu au putut vota din motive obiective, majoritatea celor absenti invoca o lipsa de motivatie in a-si exercita acest drept prevazut de Constitutie. Ei isi exprima dezamagirea fata de intreaga clasa politica, considerand ca "toti sunt o apa si-un pamant" si ca nu ai pe cine vota. Sigur ca si lipsa de la vot este o maniera de a sanctiona anumite derapaje sau carente ale politicienilor. Insa aceasta este o maniera negativa de a aborda lucrurile si care nu cred ca va produce efecte benefice. Sa amanam insa, deocamdata, decodificarea acestui gest de "sanctionare a clasei politice" si sa aducem in atentie un alt fapt. Acum cateva zile a fost mediatizat cazul unui cleric de peste Prut care ar avea grave probleme de moralitate. Nu cunosc cazul respectiv (cum cred ca nici presa din tara care a preluat, "pe nemestecate", respectiva stire, nu-l cunoaste) si nici nu am vreun motiv a ma indoi de interventia celor competenti sa cerceteze si sa ia o decizie, daca este cazul. Ce mi s-a parut insa semnificativ este faptul ca s-a vorbit cu mare usurinta despre faptul ca acel caz ar fi "o palma peste fata Bisericii Ortodoxe". Nu este prima data cand mass-media evoca genul acesta de situatii (reale sau nu) de pe pozitiile celor care au doar dreptul de a judeca si care nu au nici in clin, nici in maneca cu fenomenul respectiv. Presa este insa la acest capitol, ca si la multe altele, doar oglinda fidela a ceea ce gandeste sau alege publicul (care-i si face audienta), incat nu-i cautam vreo vina aici. Ea se pliaza pe o mentalitate fariseica, a celor obisnuiti sa arate cu degetul tot timpul pe ceilalti care, in mod real sau inchipuit, poarta povara unor pacate grave.

Ce legatura este intre cele doua situatii prezentate mai sus si tema anuntata din titlu? Pentru a ne apropia de intelesul mai adanc al lucrurilor, sa va (re)aduc mai intai in fata doua exemple desprinse din viata mai indepartata sau mai recenta a Bisericii. Primul dintre ele l-am desprins din traditia "de pateric" a monahismului. Se spune ca intr-o manastire era un oarecare vietuitor care prinsese o slabiciune pentru o femeie pe care o primea, in ascuns, chiar in chilia lui, pentru lucruri necuvioase. Ceilalti din obste, prinzand de veste, l-au anuntat pe staret si l-au indemnat sa mearga la chilia aceluia pentru a-l prinde in flagrant. Staretul nu s-a tulburat si a spus hotarat ca el nu crede ca ar fi adevarat ceva, dar, zice, "pentru a va convinge si pe voi ca nu se intampla un astfel de lucru, vom merge cu totii la chilia respectiva si vom cerceta sa vedem daca este vreo femeie acolo". Numai ca, ajungand la usa chiliei, staretul le-a cerut sa ramana afara pana va cerceta el mai intai daca e adevarat ce i s-a spus. A intrat staretul in chilie, a gasit-o pe femeia respectiva si a indemnat-o sa se ascunda intr-o lada de acolo, apoi s-a dus si i-a chemat si pe ceilalti inauntru: "Veniti si vedeti si voi ca nu este nicio femeie aici", a spus staretul, iar el a intrat si s-a asezat chiar pe lada unde se afla femeia. Au cautat ceilalti peste tot, numai in lada n-au cercetat, caci nu indrazneau sa ceara staretului sa se dea de acolo si nici sa-i puna la indoiala cuvantul. Au iesit, apoi, rusinati afara, cerandu-i iertare celui pe care l-au banuit de lucruri necurate. Ramanand staretul doar cu cei doi, femeia si calugarul, i-a indemnat pe acestia sa nu mai faca pacate si sa se pocaiasca fiecare dintre ei pentru cele savarsite. Lucru care s-a si intamplat, cei doi schimbandu-si viata din acel moment.

Al doilea exemplu il extrag din memoria mai recenta a Bisericii. La un ierarh din Moldova a venit la un moment dat un grup de enoriasi dintr-o parohie de tara, nemultumiti de faptul ca preotul lor avea unele apucaturi necucernice, intre care se numara si acela ca se deprinsese cu bautura. Ierarhul i-a rugat sa revina peste ceva vreme, impreuna cu preotul respectiv. Primindu-i, ulterior, pe acei enoriasi si pe parohul lor, ierarhul s-a uitat indelung la preotul din fata sa si a exclamat: "Acesta nu este preotul pe care vi l-am numit eu ca paroh. Sa va duceti si sa mi-l aduceti pe acela pe care vi l-am dat!" Nedumeriti, oamenii au insistat ca acela e preotul numit si instalat in parohia lor. Atunci ierarhul a replicat: "Eu vad ca seamana cu cel pe care l-am numit si chiar poarta si acelasi nume. Dar eu v-am dat un preot cuminte, evlavios, fara patima betiei, iar voi, dupa cativa ani, imi aduceti unul care are atatea lipsuri morale. Aduceti-mi-l asa cum vi l-am dat si apoi vom judeca!" Si au plecat cu totii rusinati pentru ca, intr-adevar, nici viata morala a respectivilor enoriasi nu era una foarte curata. Caci ei erau impreuna vinovati pentru faptul ca parohul lor capatase deprinderea de a bea, satenii avand obiceiul de a insista, atunci cand mergea preotul in vizite pastorale, de sarbatori, ca acesta sa serveasca macar un paharel de vin, ca sa le "cinsteasca", astfel, casa. Si mai erau si alte lucruri nelalocul lor, asemanatoare cu acest aspect.

Paiul si barna

Ce vreau sa spun prin aceste doua exemple? Morala primului dintre ele este ca, daca vrei sa indrepti un suflet, sa rezolvi o problema intr-o comunitate, atunci crestineste nu este a te scarbi si delimita de cel cazut in pacat, ci de a-l acoperi cu dragoste, asa cum acel staret a acoperit pacatul monahului ce cazuse in desfranare. Era foarte simplu (si oarecum normal, pana la urma) ca acel staret sa-l deconspire pe respectivul calugar si chiar sa-l scoata din obste. Dar, cel mai probabil, acesta ar fi fost cuprins de o mare deznadejde si poate ar fi decazut si mai rau decat o facuse deja. Asa, de rusine, vazand ca staretul nu-l judeca, ci doar ii cere ca de acum incolo sa nu mai greseasca, monahul s-a putut vindeca de patima sa si s-a putut ridica la adevarata viata calugareasca. Din cea de a doua povestire vedem cum ierarhul a stiut si pe preot sa-l puna in fata cu icoana a ceea ce fusese candva (si a ceea ce ar trebui sa fie un preot cu adevarat), dar si pe credinciosii respectivi i-a facut sa-si constientizeze partea lor de vina.

In lumina acestor doua povestiri cu talc as interpreta si cele doua momente din actualitate evocate la inceputul articolului. Daca ne credem mai buni decat clasa politica si ne scarbim sa mergem la vot sau daca ne smintim de vreo situatie scandaloasa din Biserica, sa nu uitam ca orice elita sau ierarhie, fie ea de natura bisericeasca sau politica sau culturala, nu se edifica decat plecand de la o baza, adica de la poporul acesta din care si noi facem parte. Putem spune, poate pe buna dreptate, ca exista unele carente sau lucruri care trebuie indreptate, dar nu suntem indreptatiti sa ne raportam la acestea ca si cum noi nu am avea partea noastra de vina. Acuzam clasa politica de coruptie, dar sa ne uitam la noi si sa vedem de cate ori am incurajat sau am inchis ochii, noi insine, la acest fenomen. Acuzam oamenii Bisericii de tot felul de lucruri necurate, dar sa ne uitam si cum arata viata noastra morala si cata promiscuitate nu revarsa in lume taman acele canale media care critica promiscuitatea altora, sau cate pacate strigatoare la cer nu aducem noi sub epitrahil si in urechile celui care ne spovedeste! Desigur ca nici primarul, nici clericul, nici profesorul nu-si poate gasi vreo scuza, cat de mica, prin invocarea lipsurilor celor pe care-i reprezinta sau conduce sau invata. Dar ceea ce vreau sa accentuez este ca mai intai trebuie sa vedem barna din ochiul nostru pentru a putea scoate apoi paiul din ochiul celuilalt (Luca 6, 41-42). Ba, mai mult, daca ne doare, intr-adevar, sufletul si vrem sa indreptam ceva – in politica, in Biserica, in invatamant, in orice domeniu -, nu putem avea sanse de reusita stand si judecand (sau cartind) pe ceilalti, ci doar asumandu-ne pacatele si neputintele tuturor. Prin asta vom face saltul de la morala Vechiul Testament la cea autentic crestina. Pe buna dreptate, filosoful rus Nicolai Berdiaev afirma, in lucrarea sa Despre menirea omului, publicata acum aproape 80 de ani: "Constiinta morala a inceput cu intrebarea divina: «Cain, ce ai facut cu fratele tau Abel?» Ea se va desavarsi prin aceasta intrebare: «Abel, ce-ai facut cu fratele tau Cain?»". Interogatii ce s-ar putea traduce si astfel: "Popor roman, ce ai facut cu clasa ta politica? Ce ai facut cu elitele tale culturale? Ce ai facut din tinerii tai? Ce ai facut cu clerul bisericesc si cinul monahal care s-a ridicat din tine?".  Pana nu ne asumam astfel de intrebari, nu vad cum am putea schimba, in profunzime, ceva din viata noastra comunitara.