Adevarata avere a Bisericii

Una dintre temele favorite ale presei, atunci cand isi propune sa puna "intr-o lumina proasta" Biserica, este aceea a inventarierii bunurilor sale pamantesti si a prezentarii rezultatelor financiare ale activitatilor sale economice sau specifice cultului, fara a le corela si cu activitatea sa social-filantropica, culturala, misionara etc. Sigur ca "a produce" bunuri materiale nu este menirea principala a Bisericii. Nu se spune in Evanghelii sa devenim intreprinzatori, in sensul economic al cuvantului, desi am putea invoca anumite parabole si in sprijinul unei atari viziuni. Este, in acest context, indreptatita infierarea modului in care Biserica se implica in astfel de chestiuni "lumesti", a implicarii insasi, chiar?

Inainte de a cauta, impreuna, un raspuns la aceste nedumeriri, sa comentam putin ultimul, cronologic vorbind, moment in care s-a discutat in presa despre "nefirescul" implicarii Bisericii intr-o activitate care n-ar tine de "specificul" ei. Este vorba despre "lacramatia" unor reprezentanti din turism ce vizeaza centrele de pelerinaj. Dincolo de faptul ca, desi sesizate, autoritatile statului nu au gasit nimic neconform cu legea la aceste centre, este strigator la cer sa vina cineva la tine in casa si sa-ti spuna: "N-ai voie sa-ti faci singur de mancare, trebuie sa apelezi la noi, firmele de catering". Cum poti sa imi interzici ca, in calitate de crestin, sa merg in vizita la un alt frate crestin doar apeland la serviciile dumitale de intermediar? De ce sa nu pot sa merg sa ma inchin la o alta biserica, din tara sau din strainatate, decat daca apelez la o firma care isi va pune firestile adaosuri comerciale? Un grup de studenti la Geologie nu poate merge intr-o excursie de studiu pe munte decat prin intermediul unei agentii de turism? Atunci de ce credinciosii nu ar putea merge, ghidati de un centru de pelerinaj, la locurile sfinte ale crestinismului? Dimpotriva, agentiile de turism ar trebui, daca tot e "sa ne cautam dreptatea", sa ceara permisiunea Bisericii pentru a duce grupurile sa viziteze un anumit lacas de cult. Sau, macar sa fie recunoscatoare Bisericii pentru ca ofera astfel de "puncte de atractie", de care se poate profita, in sensul bun al cuvantului. Poti organiza cate excursii doresti la Ierusalim, dar daca nu ar exista lacasurile de cult de acolo (si alte locuri sfinte pentru crestinism), "oferta" pe care o poti pune in fata potentialului turist ar fi cu mult mai putin tentanta decat este in clipa de fata.

Imi veti spune ca aducerea in discutie a pelerinajelor, precum si a calendarele bisericesti sau a obiectelor de cult nu acopera intreaga problematica a activitatilor lucrative ale Bisericii, anume si a acelora care nu tin de specificul Bisericii. Si va voi da dreptate. Dar pentru a aborda si acest din urma aspect de natura economica, voi face recurs la Evanghelie. Va voi trimite chiar la textul ce se va citi maine in bisericile ortodoxe, de la Luca (18, 18-27), si care este mai este cunoscut ca pericopa dedicata "dregatorului bogat" si "pazirii poruncilor". Acelui tanar care ar fi vrut "sa mosteneasca viata de veci", Domnul ii spune, in final: "Vinde toate cate ai si le imparte saracilor si vei avea comoara in ceruri; si vino de urmeaza Mie" (Luca 18, 22). Tanarul dregator se intristeaza insa si se indeparteaza de Hristos, neimplinind acest cuvant. I s-a parut prea mult sa-si imparta averea saracilor. Acest episod a fost si este, din pacate, multiplicat si se regaseste in toate generatiile de atunci si pana acum. Faptul ca cei bogati, cei care au averi (mai mari sau mai mici) nu vor sa le imparta saracilor (sau cu saracii, oferind, adica, macar o parte din bunurile lor) este principalul motiv pentru care inca mai avem saracie pe suprafata pamantului.

Exista o marturie cum ca, undeva prin acele secole crestine in care averea Bisericii crescuse considerabil (de obicei prin donatii), s-a gasit cineva care sa reproseze ierarhilor ca accepta o astfel de implicare in lucruri prea "lumesti". Atunci s-a gasit un slujitor al Domnului care sa dea o replica de genul acesta: "Asa este, ai dreptate. Biserica nu ar trebui sa aiba astfel de proprietati. Dar nici nu poate sa stea cu mainile in san vazand atata lume necajita: orfani, vaduve, bolnavi… Fiindca tu si cei care sunteti in lume nu faceti milostenie si nu va deschideti pungile voastre catre unii ca acestia, suntem obligati noi, cei din Biserica, sa facem acest lucru. Si cum putem ingriji, hrani, imbraca pe cineva daca nu avem bunuri materiale? Nemilostenia voastra este motivul pentru care noi ne-am implicat in astfel de lucrari." Personal, m-am cutremurat cand am auzit prima data aceste cuvinte, in preajma unui ierarh fiind. Abia atunci am inteles, pot spune, cu adevarat, de ce isi "complica viata" Biserica implicandu-se in activitati economice, acerb criticate de cei care ii sunt dusmani (sau de cei nestiutori). I-ar fi mult mai simplu unei eparhii (chiar mult mai comod) sa-si reduca activitatea sa vizibila doar la ceea ce ii este strict specific. Si poate ca nimeni nu ar avea nimic de reprosat (desi, chiar si atunci, s-ar "activa" criticii slabei implicari a Bisericii "in social" si adeptii iesirii din "ghetoul liturgic").

Criza de identitate

Biserica nu poate sta impasibila la suferinta si saracie, la boala si necaz, la toate lipsurile pe care le sesizeaza in lume. Inca nu are forta de a acoperi si de a raspunde tuturor cererilor, de multe ori implicarea ei fiind una de natura oarecum simbolica, inclusiv spre a oferi un model care sa inspire si pe altii. Adevarata avere a Bisericii nu este aceasta materiala, pe care conjuncturi lumesti o obliga, cumva, sa o accepte si sa o administreze in folosul omului. Adevarata avere a Bisericii sunt acele suflete milostive care, fara a trambita in vazul lumii aceasta, jertfesc din bunurile lor, oferind ajutor si alinare. Cand acestia vor fi suficient de multi spre a rezolva toate problemele, Biserica va fi cel mai bogata, chiar si daca (sau mai ales daca) atunci nu ar mai avea nici un petec de pamant in posesie. In general, judecam la ceilalti ceea ce noi insine nu realizam in viata (cine ajuta pe aproapele sau nu are cum sa critice pe un altul care ajuta, caci stie ce efort si ce baza materiala presupune o anume actiune social-filantropica). Dar unii ataca insasi ideea de milostenie: "De ce sa dau altora din munca mea (sau din mostenirea primita de la ai mei), mai ales ca unii au ajuns in diferite nevoi din vina lor, sunt lenesi, betivi etc.? Care este folosul meu personal aici? La ce ma ajuta?"

Raspunsul, la cele trei intrebari de mai sus este simplu: ma ajuta sa ma regasesc sau, mai degraba, sa-mi aflu adevarata identitate. Si pentru a intelege mai limpede voi face iarasi recurs la pericopa "dregatorului bogat". Despre acest tanar cu "functie" mare in timpul sau, Traditia ne spune ca a avut nevoie de aproximativ un an pana a se hotari sa implineasca acel cuvant al Domnului. Dupa ce si-a impartit averea, s-a adaugat ucenicilor lui Hristos si, dupa o vreme, a fost hirotonit episcop undeva prin Asia Mica. Astfel, s-a implinit cuvantului Domnului si in privinta lui: "Nu este nici unul care a lasat casa, sau femeie, sau frati, sau parinti, sau copii, pentru imparatia lui Dumnezeu, si sa nu ia cu mult mai mult in vremea aceasta, iar in veacul ce va sa vina, viata vesnica" (Luca 18, 29-30). Caci tanarul a lepadat o functie lumeasca si a primit o functie bisericeasca (cu mult mai importanta). A lepadat avere (cata o fi avand) si i s-au incredintat nu doar multime de suflete spre pastorire, ci si bunurile acestei comunitati (care nu erau putine in vremea aceea, cand unii puneau tot ce detineau "la picioarele apostolilor"). Fiindca a primit mai mult decat a dat, de ce mai era nevoie de acest "ocol" existential in viata acestui tanar? Simplu. Tanarul nostru a inteles, in cele din urma, onest fiind, ca era o mare problema faptul ca se identificase cu un anumit statut social, cu o anumita pozitie in comunitate, cu rolul pe care-l juca in familia sa. De aceea ii si cere Domnul acestuia sa le lase pe toate, iar nu pentru ca, in sine, aceste lucruri-functii-roluri ar fi fost rele.

Si noi patim la fel atunci cand ajungem sa ne identificam cu ceea ce tine de exterioritatea noastra. Adevarata criza nu este cea economica, sociala, culturala samd, ci este criza de identitate. Suferim pentru ca nu ne regasim in ceea ce facem sau avem, si nu ne regasim pentru ca numai in Dumnezeu putem sa ne intalnim cu noi insine. Ispita politicianului este sa se identifice cu functia sa (si sa tina cu dintii de aceasta). Ispita bogatului sa nu-si mai conceapa existenta fara averea sa, a profesorului universitar sa nu mai vada dincolo de aceasta (onorabila) calitate a sa. Daca eu constat ca am ajuns sa ma confund cu functia mea si sa nu mai traiesc cu Hristos, la modul real si profund, atunci mai bine imi este sa ma retrag din aceasta functie. Iar daca ma lipesc de vreun bun oarecare in mod patimas, atunci mai bine il dau ca milostenie. E infinit mai important sa fii (cu Dumnezeu, intru vesnicie), decat sa petreci cu cele "ale tale" aici, vreme de cativa anisori. Filantropia este un exercitiu de identitate. A da inseamna a te afla pe tine insuti. Teama mi-e ca numai exersandu-o o putem intelege cu adevarat.