Cine mai sta la povesti?

Asa cum era de asteptat, dezvoltarea tehnicii a adus cu sine o serie de elemente noi in educatia copiilor. Imaginea baietelului care isi aliniaza soldateii de plumb sau a fetitei care isi imbraca papusa preferata par a fi din ce in ce mai rare. Nu ne mai surprinde astazi sa vedem cum de pe la 3-4 ani pustii manuiesc mouse-ul cu o dexteritate pe care nu o au inca poate nici adultii. Jocurile pe calculator si desenele animate oferite din belsug de canale specializate nu se poate sa nu isi puna amprenta asupra formarii unui copil. Orice educator cu experienta poate confirma ca intre prescolarii de acum 20 de ani si cei de astazi este o diferenta. Sunt astazi mai "destupati" copiii nostri? Cei care "navigheaza" pe internet sunt mai grozavi decat erau fabricantii barcutelor de hartie? La aceste intrebari nu pot raspunde, evident, decat studiile specialistilor. In calitate de parinte (si) de copii nu pot insa sa nu punctez cateva dintre problemele pe care le intampina astazi cea mai tanara generatie. In primul rand constat ca, pe masura ce televizorul sau calculatorul intra in viata unui copil, intervin anumite transformari, deloc benefice. Capacitatea de concentrare, imaginatia, abilitatea de a gasi solutii sunt serios afectate la un copil care petrece mai mult timp in fata unui ecran. Civilizatia aceasta preponderent vizuala, cu impact negativ si asupra adultilor, le reteaza celor ce sunt in formare sansa de a se dezvolta armonios.

Sa luam exemplul unui element care a avut dintotdeauna un rol foarte important in educarea si in cresterea spirituala a copilului, anume povestile. Rostite la gura sobei sau citite de pe carti roase de vreme, povestile stimulau imaginatia copiilor si ii pregateau sa fie deschisi si catre alte lumi decit cea concreta, accesibila simturilor. Sunt pareri care sustin ca, din acest punct de vedere, progresul tehnologic ar ajuta copiii sa patrunda mai eficient in lumea povestilor. Iar noile povesti sunt considerate a fi cu nimic mai prejos decat cele clasice. Numai ca inflatia de imagine, vizualizarea excesiva afecteaza imaginatia si implicit capacitatea copilului de a-si construi un univers interior. In calitate de telespectator, el este doar un receptor pasiv, nu o persoana activa, care-si creeaza in felul sau propriu, plecand de la poveste, o lume cu personaje pe care si le imagineaza pe masura intelegerii sale. Iar in aceasta receptare pasiva copilul este, nu de putine ori, incarcat de imagini monstruoase care il sperie si-l marcheaza in mod negativ. Si inainte se povestea despre zmei fiorosi si capcauni, dar copilul avea sansa de a-si construi el insusi o imagine despre cum ar arata acestia, emotia puternica resimtita la descrierea unor astfel de personaje nefiind una cu urmari negative.

Bunicul sau un DVD player?

Tot despre o pasivitate cu urmari nefaste este vorba si in cazul vizionarii de catre tineri a programelor de televiziune. De altfel, alaturi de problema utilizarii in exces a computerului, cea a televizorului constituie un subiect des abordat de catre duhovnici in dialogurile cu tinerii. Mai ales atunci cand se constata ca sunt familii in care fiecare membru are cate un aparat de receptie TV propriu, pentru a se evita astfel disputele… telecomandate! In general, exista doua pozitii cu referire la utilizarea acestor instrumente moderne de comunicare: una extrema, care considera un rau absolut utilizarea acestor aparate, si una mai ponderata, care insista asupra utilitatii lor si indeamna la o cumpatata utilizare. Traim intr-o era al carei specific este, fara doar si poate, inflatia de comunicare si, in afara televizorului, exista numeroase alte canale de informare in masa (presa scrisa, radioul, internetul, accesate acum chiar si de pe telefonul mobil). Asa incat nu se mai justifica, precum altadata, utilizarea televizorului ca principal mijloc de informare. Si totusI, in toate sondajele se constata ca cea mai mare influenta asupra publicului o are televiziunea, dupa care urmeaza celelalte canale media. Asadar, e greu de detronat acest lider "carismatic" care are succes deopotriva asupra copiilor, parintilor si bunicilor. Iar toate cercetarile efectuate in ultimii ani denota o dependenta crescanda a copiilor si tinerilor de programele de televiziune. Masurile pe care legislatia din domeniul audiovizualului le preconizeaza pentru inlaturarea sau reducerea efectelor negative ale televiziunii asupra acestei categorii de public, inclusiv prin categorisirea filmelor si a emisiunilor, nu este suficienta. Sunt mult prea multi copii nesupravegheati (mai ales dintre cei ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate) care urmaresc nestingheriti ce filme sau ce emisiuni doresc. Iar o secventa, chiar si de cateva secunde, in care apar elemente de violenta sau de factura pornografica, raneste sufleteste, influentand decisiv evolutia ulterioara a copilului. Incat recomandarea de a renunta cu totul la televizor, pe care o fac unii duhovnici, nu mai pare atat de aspra. Ea nu este semnul unei inaderente la progresul tehnic si la necesitatile "omului mediatic", ci expresia unei ingrijorari cu privire la multa paguba sufleteasca pe care o poate aduce televiziunea (prin opozitie cu unele – oricum neesentiale – beneficii pe care le-ar avea in educatie). Acesti duhovnici nu au studiat statisticile, dar cunosc foarte bine, de la scaunul de spovedanie, de unde poate veni ceva ziditor si de unde vin amenintarile cele mai serioase pentru personalitatea atat de fragila a celor aflati la inceput de drum.

Revenind la lumea povestilor, mai trebuie sa remarcam ca este o stransa legatura intre modul in care copilul ia contact cu acest univers si modul in care va primi, mai devreme sau mai tarziu, elementele care tin de credinta in Dumnezeu. Obisnuit sa se transpuna intr-o realitate virtuala in loc de a-si vizualiza o poveste lecturata de mama inainte de culcare, copilul va intampina mari dificultati si in a primi datele credintei, despre lumea de dincolo, despre ingeri si sfinti etc. Rezistenta inconstienta pe care o va incerca, ulterior, la cuvintele credintei un copil obisnuit doar cu povestile spuse de un ecran impersonal este, prin analogie si pastrand proportiile, asemanatoare celei pe care o mai manifesta si astazi generatia celor educati intr-o perioada in care Dumnezeu nu exista pentru ca "Gagarin a fost in spatiu si nu L-a vazut acolo". Chiar daca basmele moderne sunt construite tot pe principiul luptei binelui cu raul si unele sunt chiar la fel de valoroase precum cele create acum o suta ani, mijloacele prin care ajung ele in sufletul copiilor sint decisive in formarea acestora. Pentru ca, in acest caz, important nu este doar mesajul transmis, ci si comunicatorul. Nici un DVD player nu va putea inlocui contactul cu vocea bunicilor sfatosI, dupa cum nici un "super game" nu va solicita mai mult copilul, in intregul sau, decat clasicul "de-a v-ati ascunselea". Desigur, nu pledam pentru o izolare a copilului de aceste mijloace tehnice, ci doar pentru o utilizare a lor cu moderatie si sub stricta supraveghere. Si, mai ales, sa tinem cont si in educatia micilor crestini de cuvantul apostolului care spune ca "din auzire vine credinta", care este intarita si cultivata de relatia nemijlocita cu o persoana, "fata catre fata". Daca n-avem timp azi sa mai stam la povesti cu ai nostri copii, acestora le va veni foarte greu, mai tarziu, sa stea de vorba cu Dumnezeu.