Excesul de Dumnezeu poate dauna sanatatii?

Veacul de acum este macinat de dintii cariati ai excesului. Mintea omului nu mai gusta din cuvintele inteleptei cumpatari, inima e lasata sa alunece fara opreliste oriunde pofteste. Lacomia este considerata motorul care pune in miscare economia. Nici un cistig nu e prea mare, nici un adaos comercial nu e suficient. Miliardarii spera sa fie cei mai bogati oameni de pe suprafata pamintului, inclusiv de pe suprafata cimitirelor. Saracii nu se lasa nici ei mai prejos, dorinta de a avea mai mult ii impinge la imprumuturi peste puterile lor, semnindu-si, odata cu cererea de imprumut bancar, si propria sentinta, alegind lanturile ratelor, uneori pe viata. Batrinii nu se mai satura de a trai, prin intermediul televizorului, vietile altora, ca palida consolare pentru netraita lor viata sau ca refuz al asumarii unui statut, specific unei virste consacrate, cindva, pregatirii pentru moarte. Tinerii, imbatati de iluzia infinitelor posibilitati, isi exploreaza limitele, fortind necontenit capacitatea simturilor de a produce placere. Hrana nu mai este cautata spre a zidi trupul, ci spre a excita papilele gustative. Imbracamintea este chemata sa provoace si sa seduca, e cu atit mai apreciata cu cit lasa descoperit mai mult trupul sau ii evidentiaza patimas formele. Telefonia s-a transformat din prilej de facila comunicare in nesfirsita vorbarie fara rost. Nu ne mai intereseaza a naviga pe caile informatiei, vedem in internet doar locul unde te poti scufunda cit mai mult, din ce in ce mai adinc, pina cind viata reala devine, de fapt, o a doua viata ("second life").

Aceasta necontenita iesire a omului din cele firesti ale sale a fost remarcata cu mult timp in urma. Acum nu numai in cadrul intim al cabinetului medical auzim indemnul de a evita orice fel de abuz, ci si pe canalele media sintem indemnati, dupa fiecare calup publicitar, sa evitam excesul de grasimi, zahar, alcool etc. Avind contact poate de sute sau mii de ori cu un astfel de mesaj, ceva se schimba in mentalitatea noastra, in felul de a ne raporta la lume si chiar la Dumnezeu. Ajungem sa credem ca orice se face dincolo de anumite limite "firesti" este, automat, un lucru rau. Inclusiv cele care tin de o anume edificare spirituala, de viata duhovniceasca. Am cunoscut parinti speriati de faptul ca ai lor copii – adolescenti sau tineri trecuti de virsta majoratului – merg prea des la biserica (in felul acesta nu ar mai avea timp, adica, sa-si traiasca viata, iar morala crestina i-ar face vulnerabili atunci cind vor trebui sa razbata intr-o societate unde viclenia, hotia, minciuna ar fi de neevitat daca vrei sa ai succes). Am cunoscut studenti scandalizati ca au colegi care invoca foarte des numele si ajutorul lui Dumnezeu (ca si cum relatia cu divinitatea ar trebui sa se consume doar duminica si numai in spatiul strict liturgic). Cu totii luam act, periodic, de opinia unor asa-zisi aparatori ai laicitatii statului (nestiind ca laicii desemneaza tocmai "poporul lui Dumnezeu") si care considera ca sint prea multe biserici, prea multe insemne religioase prin scoli, o prea mare prezenta a preotilor in spatiul public etc, etc. Chiar si intre crestini (intre cei care frecventeaza biserica) am sesizat o anume uimire fata de cei care-si cauta de suflet printr-o mai deasa spovedanie, de regula saptaminala. "Ce tot exagereaza astia cu spovedania, ce pacate sa mai spovedesti dupa o saptamina? Asta este exces de zel!" – se tulbura cei care nu vad in actul marturisirii decit o formalitate care trebuie implinita in posturile de peste an, inainte de a te impartasi.

"Nu te-ai impartasit si ieri? Ti-ajunge!"

Dar maxima expresie a insinuarii in cugetarea noastra crestina a paradigmei excesului o vad in oprirea de la impartasanie a credinciosilor care doresc sa se apropie de sfintul potir doua zile liturgice consecutiv. Cu alte cuvinte, daca te-ai impartasit in noaptea de Pasti, cum mai indraznesti sa ceri a veni la potir si a doua sau chiar a treia zi a acestei cele mai mari sarbatori de peste an? Chiar daca crestinul nostru se arata dornic de a implini orice exigenta (canon) pentru a avea bucuria de a fi astfel cu Hristos in aceste zile pascale, refuzul este unul categoric, bazat nu atit pe canoane, cutume si recomandari ale unor Parinti venerabili (invocate de-a valma si ele), ci bazat pe "credinta" intr-un "adevar" conceput drept mai universal decit iubirea lui Hristos, anume: "ce-i prea mult strica!". Cu alte cuvinte, azi esti vrednic sa te impartasesti (asa te considera cel ce te dezleaga spre aceasta), dar miine, nu! "Nu te-ai impartasit si ieri? Ti-ajunge!"… Nici macar in situatia in care, intre timp (oricum extrem de scurt), credinciosul nu a comis pacate opritoare de la sfinta cuminecare, ba, mai mult, s-a sfintit, in primul rind tocmai prin impartasirea primita deja – cu alte cuvinte e mai pregatit decit cu 24 de ore in urma spre a primi din nou sfintele taine!

In astfel de situatii e lesne de constatat ca nu ne mai raportam la spiritualitatea ce izvoraste din Scriptura, din textele patristice sau chiar din teologia "de scoala", caci din toate acestea invatam ca omul este chemat la o curatire graduala, care se face cu Dumnezeu spre a dobindi pe Dumnezeu. Urcusul duhovnicesc se realizeaza in trepte care nu se termina niciodata, caci niciodata nu poti spune: "Ajunge, acum e prea mult har, dobindesc prea multa sfintenie!" In loc de a gindi asa, adica "in Duh si in Adevar", am imprumutat logica lumii conform careia "excesul dauneaza grav sanatatii!". Nimeni nu poate explica cum, din punct de vedere teologic, particica de impartasanie – primita a doua zi dupa ce te-ai impartasit o data – este "un exces". S-a impartit cumva Hristos? Nu este El in mod deplin si desavirsit in orice particica, indiferent de dimensiunea ei de ordin fizic? Se adauga azi altceva sau ceva mai mult decit a primit ieri cel ce s-a impartasit? Nu cumva este, la mijloc, o viziune cantitativista asupra impartasaniei?

Ceva similar s-a petrecut si la scaldatoarea Vitezda din Ierusalim, acolo unde un inger al Domnului venea din cind in cind si tulbura apa in care cine intra primul se facea sanatos. Si intra in apa acel bolnav care isi permitea "sa aiba om" spre a-l arunca acolo. A gindi vindecarea crestinului de azi in salturi (fie ele si din post in post) inseamna pe undeva a transforma Biserica intr-o scaldatoare precum cea de la Vitezda in care, daca ti se permite, la anumite intervale de timp, esti cufundat spre vindecare. Or, Hristos a vindecat in acel loc un paralitic, bolnav de 38 de ani, ca si noi sa intelegem ca nu mai trebuie sa asteptam pe nimeni – nici macar vreun inger -, ci sa credem ca El, "Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre", este abordabil in fiecare clipa. Si ca nimeni nu mai trebuie sa conditioneze apropierea de Hristos de manifestarea vreunui semn sau de implinirea unui anumit soroc.

Gindurile de mai sus mi-as dori sa se constituie in teme de reflectie, ele nu trebuie considerate altceva decit o smerita incercare de a sesiza – si numi ca atare – orice corp strain care s-ar strecura in trupul Bisericii. Atunci cind crestinul nu reuseste sa induhovniceasca cele ale lumii, sa faca loc pe acest pamint Imparatiei lui Dumnezeu, nu inseamna ca se situeaza intr-un punct neutru, in care nici el nu sfinteste locul, dar nici locul nu-l intineaza pe el. Este falsa iluzia unui astfel de echilibru. Acolo unde nu avem rivna pentru cele duhovnicesti, fara sa constientizam – cel mai adesea -, imprumutam din cele ale lumii in care traim, intrind intr-o logica straina de duhul Bisericii, chiar si daca ne imbracam rationamentele cu invataturi de catehism. A spune ca sint limite in viata duhovniceasca, a pune granite si piedici artificiale in calea celor ce rivnesc Imparatia inseamna a cugeta ca excesul de Dumnezeu poate dauna sanatatii, sufletesti sau trupesti. Multe se fac in lume sub masca echilibrului si invocind dreapta socoteala, dar de un lucru avem nevoie pentru a ne rupe definitiv de influentele si de logica celor lumesti: de "nebunia pentru Hristos". Altminteri, tare ma tem ca ceea ce apreciem ca "prudenta" astazi, poate deveni miine indiferenta sau dispret fata de cele sfinte, iar ceea ce numim "cumintenie" va lua chipul apostaziei la vreme de prigoana.