Caută 
6 MIN
Miine, in cea de a doua duminica a Triodului, putem auzi citindu-se in bisericile ortodoxe poate cea mai emotionanta pilda rostita de Mintuitorul Iisus Hristos: pilda intoarcerii fiului risipitor (Luca 15, 11-32). Despre modul in care fiul cel mic al unui tata alege sa ceara partea lui de avere si s-o cheltuiasca, apoi, "intr-o tara indepartata", traind in desfrinare, ca si despre gindul de pocainta pe care l-a avut in timp ce cauta sa se hraneasca din roscovele porcilor pe care-i pazea, cu siguranta ati auzit. Aceasta pilda ne incalzeste atit de mult inima cind o auzim tocmai pentru ca fiecare dintre noi ne identificam, cu pacatele si cu viata noastra traita departe de Dumnezeu, in modul cel mai deplin cu acest fiu care a risipit darurile primite de la Tatal ceresc. Gindul ca avem si noi acelasi Tata, care ne asteapta cu mult dor si fara nici un fel de repros sa ne intoarcem acasa, pentru a ne reabilita ca fii, este mai mult decit incurajator. Din aceasta parabola izvoraste cuvintul acela care poate aprinde o scinteie de lumina chiar si in cele mai intunecate suflete: Nu putem noi gresi cit poate Dumnezeu ierta!
Daca despre "fiul cel mai tinar" se vorbeste adesea in predici, prea putin se insista asupra celuilalt fiu, cel cuminte, ascultator, care se afla la munca, pe cimp, cind a venit acasa fratele sau cel cheltuitor de avere. Cu acesta prea putini ne identificam si, indeobste, nu gasim a fi necesar sa insistam asupra reactiei acestui personaj din finalul parabolei. Intrucit refuza sa intre in casa plina de "cintece si jocuri", tatal, desi putea sa-i trimita cuvint prin intermediul unei slugi, iese el insusi afara si il roaga sa vina inauntru. "Insa el, raspunzind, a zis tatalui sau: Iata, atitia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cind a venit acest fiu al tau, care ti-a mincat averea cu desfrinatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat" (Luca 15, 29-30). Cu alte cuvinte, nu doar ii reproseaza tatalui sau faptul ca a iertat atit de usor pe fiul cel mai mic, cit mai ales isi manifesta frustrarea de a nu fi avut si el parte de un astfel de tratament de-a lungul anilor in care a slujit cu credinta.
Refuzul de a lua masa cu fratele cel risipitor este o atitudine destul de frecventa si la credinciosii zilelor noastre. Unii sint suparati pe cei care, desi pina in 1989 au avut o atitudine indiferenta sau chiar ostila la adresa Bisericii, mai ales de pe pozitii de conducere in PCR, au ajuns sa fie alesi, ulterior, prin consilii parohiale sau chiar in organisme bisericesti la nivel de eparhie; lor li se reproseaza trecutul, chiar si daca prezentul vadeste sinceritatea pocaintei lor. Altii, mai ales in comunitatile mai mici, sint scandalizati cind vad ca sint chemati sa se apropie de "vitelul cel ingrasat", adica de sfintul potir (dupa tilcuirea patristica) cei care, ani la rindul, au trait in pacate grele. Nu putini sint si cei care ii sicaneaza in permanenta pe cei care vin pentru prima data (sau n-au mai fost de foarte mult timp) in biserica, enervati fiind de tupeul acelora care "s-au trezit si ei sa intre intr-o biserica". Si poate tocmai multitudinea unor situatii de genul acesta (devenite loc comun), refuzul de a accepta ca e ceva gresit in atitudinea lor poate sa fie tocmai motivul pentru care ei evita a se recunoaste in comportamentul fratelui fiului risipitor.
A ne uni sau a ne asocia?
Dar mai este si un alt aspect extrem de actual care, mai ales in zilele noastre, se ingina perfect cu revolta fratelui fiului risipitor. Pentru a fi mai limpede deslusirea lui, sa urmarim putin o alta parabola care este inrudita cu aceasta despre care facem vorbire. Este vorba despre o pilda a lucratorilor viei pe care o intilnim in Evanghelia dupa Matei (20, 1-16). Stapinul unei vii a iesit in piata si a tocmit lucratori in mai multe rinduri: dis-de-dimineata, la ceasurile al treilea, al saselea, al noualea, ba chiar si in ceasul al unsprezecelea. Iar cei de pe urma, care au lucrat doar un ceas, au primit un dinar, tot atit cit au primit si ceilalti, inclusiv primii, care au lucrat toata ziua. Si cirtind cei care "au dus greutatea zilei si arsita" ca au primit aceeasi plata precum ceilalti, au primit urmatorul raspuns: "Prietene, nu-ti fac nedreptate. Oare nu te-ai invoit cu mine un dinar? Ia ce este al tau si pleaca. Voiesc sa dau acestuia de pe urma ca si tie. Au nu mi se cuvine mie sa fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tau este rau, pentru ca eu sint bun?" (Matei 20, 13-16). Iata ca, desi si-au primit plata precum se invoisera, cei mai harnici dintre lucratori sint totusi nemultumiti. Se socotesc nedreptatiti si organizeaza, ad-hoc, o adevarata miscare sindicala, denuntind in fata patronului ceea ce ei catalogau ca fiind un tratament discriminatoriu.
In acelasi duh se manifesta si fratele fiului risipitor. I se pare nedrept ca el, cel ascultator in toate si harnic peste masura, sa fie pus pe picior de egalitate cu unul care n-a stiut decit sa se distreze si sa cheltuiasca. Acest frate mai mare nu se comporta, precum lesne observam, ca un fiu adevarat, ci ajunge sa puna in balanta lucrurile ca un angajat, ca si cum munca si devotamentul sau e musai a fi reflectate intr-o plata pe masura. In timp ce unul (cel risipitor) vine acasa sperind ca va fi primit macar "ca unul din argati" (Luca 15, 19) si are surpriza de a fi tratat ca un fiu iubit, celalalt, desi este fiu iubit, se comporta ca un argat, nemultumit de cum este recompensata munca lui. Iar fervoarea pe care o manifesta in a-si apara drepturile (lezate) de muncitor onest este una de natura sindicala. Evident, e un lucru firesc si necesar intr-o societate, precum a noastra, ca orice muncitor sa aiba un cuvint de spus in fata patronatului, astfel incit sa se evite abuzurile si sa fie protejate si interesele celor care isi vind forta de munca. Dar e un lucru degradant si nefiresc a transfera acest gen de atitudine intr-o familie sau, mai exact, in insasi relatia cu Dumnezeu Tatal.
Cam in zona aceasta se inscrie si atitudinea unor clerici doritori de sindicate care sa le apere interesele si drepturile in fata ierarhiei. Ca, asa cum se intimpla in orice familie, toata lumea are dreptul de a fi ascultata in Biserica e un lucru ce tine de un minim de bun simt. Insa nu putem intra in logica lumeasca si sa cream structuri straine de duhul Bisericii, prin care sa ne exprimam frustrari de maniera si intensitatea celor exprimate de fratele fiului risipitor fara ca, in felul aceasta, sa ne coborim, de fapt, la statutul de naimiti, adica de slujbasi care presteaza un serviciu ce trebuie platit ca atare. Mentalitatea de sindicalist nu se poate naste decit dintr-o constiinta de naimit pentru care a sluji la altar nu e decit un "job" ca oricare altul, cu diferenta ca ai onoarea de a-L avea pe Insusi Dumnezeu ca patron (ca doar Hristos este capul Bisericii). Cit de trist trebuie sa fie sa ajungi sa te cobori, de la inaltimea demnitatii de fiu al lui Dumnezeu, la pozitia de slujbas cu simbrie! Insa chiar si pentru cei care ajung la un mod atit de strimb de a-si cauta "dreptatea" exista cale de intoarcere. Noi nu stim (parabola nu ne spune nimic despre) cum a raspuns fratele fiului risipitor la rugamintile tatalui sau. Dupa cuvintele: "Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt" se asterne o graitoare tacere. O tacere ce ne deschide catre gindul ca avem libertatea de a ne uni sau dreptul de a ne asocia. Desi pare ca ar fi, totusi nu e acelasi lucru.
