Caută 
6 MIN
Incepind cu aceasta duminica, pasim intr-o perioada aparte din cursul anului bisericesc, perioada Triodului, care este jalonata – ca de niste trepte ale urcusului spre Inviere – de zece duminici. Primele patru sint duminicile pregatitoare pentru Postul Mare (Duminica Vamesului si a Fariseului, Duminica Fiului Risipitor, cea a Izgonirii lui Adam din Rai si Duminica Infricosatoarei Judecati), iar celelalte sase duminici sint cuprinse in cadrul Postului Mare sau al Sfintelor Pasti. Fiecare dintre aceste trepte duhovnicesti sint pentru noi tot atitea lectii pe care le primim pe calea mintuirii. Miine se va citi in biserici, din Evanghelie, o pilda spusa de Mintuitorul celor care isi spuneau in sinea lor ca sint drepti si socoteau ca pe un lucru firesc sa-i dispretuiasca pe ceilalti (pasajul il gasim la Luca 18, 10-14).
Desi de multe ori Mintuitorul ii cearta direct pe unii ca acestia, mai ales pe farisei, de data aceasta le spune o pilda. Si anume le istoriseste modul in care doi oameni, un fariseu si un vames, s-au infatisat la templu, ca sa se roage. Primul dintre ei, fariseul, sta undeva in fata, cit mai in vazul lumii. Ne dam seama de aceasta si din faptul ca Mintuitorul spune ca celalalt, vamesul, se ruga "departe stind" (v. 13), adica undeva cit mai retras. Dupa ce s-a asigurat ca este vazut de cit mai multi, fariseul isi incepe rugaciunea. Si daca s-ar fi oprit la primele cuvinte, s-ar fi putut spune despre el ca scopul cu care a venit la templu a fost cu adevarat acela de a se ruga. Dar el nu se opreste sa spuna doar "Dumnezeule, Iti multumesc" (v. 11), ci continua prin a arata ca motivul multumirii sale ar fi acela ca el este diferit de ceilalti, ca este mai bun. Ceilalti sint "rapitori, nedrepti, adulteri" (v. 11), in timp ce el este diferit: posteste de doua ori pe saptamina si da zeciuiala din ce cistiga. Mai intii ne punem intrebarea de ce totusi Hristos numeste aceasta lauda de sine rugaciune. Ca doar nu e decit un lung sir de aprecieri pe care si le adresa siesi acel fariseu. Raspunsul il gasim in faptul ca rugaciunea este, inainte de toate, o tainica vorbire a noastra cu Dumnezeu. Iar fariseul i se adresa, totusi, lui Dumnezeu, chiar daca o facea doar pentru a-i atrage atentia cit este el de bun in comparatie cu ceilalti.
Sint convins ca prilej de nedumerire este si un alt lucru. De ce fariseul se ruga "in sine" (v. 11) si nu cu voce tare, asa cum stim ca o faceau adesea fariseii din vremea aceea? Ei bine, daca s-ar fi rugat cu voce tare am fi putut afirma ca toata aceasta lauda de sine a fariseului ar fi fost pregatita pentru urechile celor de linga el, pentru a creste in ochii lor. Dar faptul ca el se ruga "in sine" arata cit de mare era mindria lui si cit de mare orbirea sa duhovniceasca. Faptul ca el in gind se lauda cu faptele sale punindu-le in balanta cu relele savirsite de altii (reale sau nu) vadeste faptul ca el chiar credea in adincul sufletului sau in ceea ce spunea, ca nu avea nici cea mai mica indoiala ca ar gresi cumva in afirmatiile sale. Multi dintre noi ne-am laudat cu oarecare fapta buna in fata vreunui semen de-al nostru, dar, adesea, ne-a parut rau ca ne-a luat gura pe dinainte. Insa cind in cele mai intime momente ale tale, atunci cind stai de vorba cu Dumnezeu, in rugaciunea rostita in taina, si nu oriunde, ci in templu (sau azi in biserica), iti spui ca esti plin de virtuti, ca esti superior celor pe care-i consideri vrednici de pierzare, atunci inseamna ca mindria s-a cuibarit pina in cele mai mici unghere ale fiintei tale.
Fariseul afirma ca posteste de doua ori pe saptamina (v. 12), uitind ca nu implinirea mecanica a acestei porunci reprezinta un scop in sine, ci motivul pentru care noi trebuie sa postim este acela de a face ascultare de Dumnezeu, de a ne exersa virtutea infrinarii. Mai spune fariseul ca da zeciuiala din tot ce cistiga, dar a pierdut din vedere faptul ca jertfa aceasta materiala trebuie sa fie facuta din dragoste de Dumnezeu si de oameni, ca filantropia fara spiritualitate nu zideste sufleteste. Si nu sint oare si astazi atitia care din averea lor dau poate mai mult de 10% doar pentru a cistiga fie faima, fie simpatia oamenilor, fie popularitatea care sa le asigure accesul la anumite functii? Daca ajutorul material dat semenilor sau Bisericii nu este impletit cu o atitudine smerita a celui care daruieste, din dragoste fata de Hristos si fata de porunca Sa de a ne iubi aproapele, atunci nu-ti poti cistiga comoara in cer. Poate doar faima pe acest pamint, dar una care, stim bine, e trecatoare.
Nadejdea lui Icar
Ce facea in tot acest timp vamesul? El, asa cum aminteam, statea mai departe, nesimtindu-se vrednic de a se apropia de altarul templului. Aceasta este o pilda si pentru crestinii de azi, prilej de a intelege ca poti fi ascultat de Dumnezeu si daca nu esti in primele rinduri in biserica si ca nu cinstea locului conteaza, ci atitudinea cu care pasesti in sfintul lacas. Sa nu cautam cu dinadinsul locurile din fata pentru ca nu distanta fata de altar trebuie micsorata, ci distanta fata de Dumnezeu. In plus, vamesul nu voia sa-si ridice ochii la cer (v. 13), ci statea cu ei pironiti in pamint pentru ca ochii sint oglinda sufletului, iar el isi simtea sufletul impovarat cu pacate. Asadar, nu voia sa-si ridice privirea, considerind-o nevrednica a o indrepta catre Dumnezeu.
In plus, vamesul se lovea cu pumnul in piept. Ca si cum acolo era cineva care trebuia sa raspunda la aceasta bataie, precum noi asteptam sa ni se raspunda cind batem la o usa oarecare. E atitudinea omului care, constatind ca viata lui s-a innamolit in pacat, ca traieste ca un somnambul, la cheremul poftelor trupesti, vrea sa se trezeasca la viata cea adevarata, ca dintr-un somn greu. Iar in piept se afla inima din care, asa cum ne avertizeaza Domnul, "ies cugetele cele rele" (Marcu 7, 21). Fata de fariseu, care foloseste multe cuvinte, si toate spre pierzare, vamesul nu spune decit atit: "Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului " (v. 13). El nu indraznea sa spuna nimic bun despre sine, desi nu este exclus sa fi facut in viata macar o fapta buna, bineplacuta lui Dumnezeu. Nici nu se increde in puterile sale spunind: "Doamne, stiu ca am gresit, dar ma voi ridica". Fariseul, pe de alta parte, vorbeste ca si cum el, cu puterea sa, fara ajutor divin, a facut toate faptele bune cu care se impauneaza. Or, vamesul se incredinteaza cu totul milostivirii lui Dumnezeu, rugindu-l sa-l vindece de neputintele sale.
Pentru a intelege mai lesne diferenta de atitudine a celor doi, sa ne inchipuim ca intr-un salon de spital ar veni doctorul sa-si cerceteze pacientii. Iar unii, intelepti fiind, vor spune imediat doctorului ce-i doare, ii vor descrie simptomele bolii lor, pentru a primi tratamentul adecvat, in timp ce altii, din mindrie prosteasca, ar spune ca pe ei nu-i doare nimic, desi sanatatea le este foarte subreda. La fel stau lucrurile si in viata duhovniceasca: nu putem sa primim vindecare daca nu ne marturisim pacatele si nu ne recunoastem neputintele. Cei care au cunoscut persoane dependente de alcool sau de droguri stiu ca inceputul oricarei vindecari de aceste patimi il reprezinta recunoasterea, de catre cel in cauza, a starii sale cazute, a dependentei sale. De aici incolo, din acest moment al acceptarii faptului ca ai o problema, poti primi ajutorul pe care sint dispusi sa ti-l acorde cei din jur. Tot asa nici Dumnezeu, Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, nu poate interveni sa ne vindece atita vreme cit noi nici nu acceptam ca am fi bolnavi, cit ne incapatinam sa refuzam a primi vreun ajutor sau vreun sfat de la duhovnic.
Concluzia? Daca vrem sa ne ridicam in ochii lui Dumnezeu, e nevoie sa ne coborim cit mai jos in ochii nostri. Orice tentativa de a ne ridica pe noi insine in ochii nostri esueaza in prapastia slavei desarte. Precum Icar, cel care si-a pus nadejdea in aripile de pene lipite cu ceara ce s-a topit la apropierea de soare. Daca insa ne smerim, chiar si daca nu am fi ridicati de Dumnezeu, nici nu mai putem cadea undeva. Sfintul Macarie cel Mare ne invata si care e secretul: "Omul smerit nu cade niciodata. Aflindu-se deja mai jos decit ceilalti, unde mai poate cadea?"
