Pilduitorul Andrei Plesu si restaurarea parabolei

Maine se va lectura, in biserici, una dintre parabolele rostite acum doua mii de ani de Mantuitorul, cea numita a "bogatului caruia i-a rodit tarina" (de la Luca 12, 16-21). V-am obisnuit a gasi elemente din actualitatea imediata pe care sa le decriptez cu ajutorul cuvintelor evanghelice, rostite saptamanal in lacasele de cult, si la fel voi face si de data aceasta, desi cumva diferit de precedentele articole. Ma voi opri mai mult asupra acestui mod de a comunica al Domnului, anume prin pilde, urmarind indeaproape reflectiile lui Andrei Plesu din recentul sau volum, "Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste", publicat de Editura Humanitas. Desi pe aceasta tema exista o literatura covarsitoare, prin cantitatea si, uneori, prin substanta ei, vad in aceasta scriere o necesara si inspirata recuperare a sensului si rostului parabolei hristice. Mantuitorul nu a vorbit in pilde pentru a "masca" vreun adevar pe care sa-l descopere doar celor "initiati", ci a gasit, cu dumnezeiasca intelepciune, mijlocul prin care sa vesteasca toate cele despre Imparatie tuturor – pregatiti sau nu, invatati sau fara de carte, tineri sau in varsta -, folosind aceleasi cuvinte. Pentru cei care se deschid, sunt receptivi (cum ii numeste Andrei Plesu), cuvintele parabolei sunt limpezi, se fac ghid de viata si adevar revelat (nu demonstrat). In inima ce nu are disponibilitatea de a primi pe Dumnezeu Cuvantul, parabola ramane o poveste "la vedere", dar din ale carei sensuri profunde se va putea gusta mai tarziu (sau nu, in caz ca omul se indaratniceste si isi invartoseaza inima chiar si pe patul de moarte).

Pentru a prelua o expresie a lui Andrei Plesu, in parabole "se vorbeste despre ce nu stim, in termenii a ceea ce stim" ("Parabolele lui Iisus", Humanitas, Bucuresti, 2012, p. 77 – in continuare, trimiterile vor fi la acest volum). Acest tip de comunicare isi dovedeste multiplele valente atat prin faptul ca devin o inepuizabila sursa de sensuri si de repere ale vietii spirituale, cat si prin faptul ca, recurgand la acest gen, Mantuitorul evita orice fel de osificare a credintei, El nefiind "preocupat sa construiasca o doctrina" (p. 211), ci sa socheze, sa puna pe ganduri, sa scoata din sedentarism metafizic, apoi sa ofere toate reperele de care are nevoie omul ce se asaza pe Cale. "Prin invitatia sa totalizanta, Iisus sterge, practic, linia de demarcatie dintre «inauntru» si «afara»" (p. 189). Hristos nu vine sa ne intimideze cu intelepciunea Sa, nici sa ne forteze convertirea prin "semne" (cu exceptia semnului lui Iona – cf. Matei 16, 4), ci Se ofera pe Sine ca sansa, ca usa de iesire din egoism si autosuficienta. Iisus este "autoritatea pe care o alegi" (p. 123) nu pentru ca esti fortat sau pentru ca nu ai incontro, ci pentru ca e singura autoritate eliberatoare. O deschidere a noastra catre orice altceva decat catre Dumnezeu Cuvantul nu se dovedeste a fi decat o amara robie, o inchidere chiar si fata de noi insine. Dimpotriva, a te face pe tine rob al lui Dumnezeu, inseamna a te aseza in singura pozitie, metafizic vorbind, din care poti privi catre cele de Sus. Aceasta "robie" de buna voie este inceputul indumnezeirii.

Pentru Andrei Plesu, ca pentru intreaga traditie autentic crestina, "nu e destul sa auzi Cuvantul edificator. Trebuie sa-l si traiesti. Nu e destul sa pricepi discursul hristic. Trebuie sa si actionezi in conformitate cu el" (p. 217). Cu alte cuvinte, crestinul nu este cel ce cauta "o idee, un adevar logic, ci o cale, o indicatie de conduita, un sens de viata" (p. 218). Parabola nu confera satisfactii cognitive, nu este un reper moral sau o suma de indicii despre cele "de dincolo", desi ea ingaduie si astfel de lecturi. Insusi Domnul a talcuit pilda semanatorului facand recurs la analogia dintre practica agricola si lucrarea lui Dumnezeu in lume. A o reduce insa doar la o suma de echivalente, identificand elementele parabolei si alocandu-le, matematic, sensuri o data pentru totdeauna, inseamna a nu te ridica la inaltimea provocarii cuvantului hristic. De altfel, nimic din Evanghelii nu poate fi epuizat prin traducerea in limbajul ratiunii omenesti. Sesizand, mai ales la cercetatorii contemporani, o prea harnica aplecare spre descifrarea de semnificatii ce pleaca fie de la travaliul filologului, fie de la cel al arheologului sau al istoricului, ca sa nu mai amintim despre "strunjirea" mesajului evanghelic pana la a-l incorpora in sistemul unor ideologii revolutionare, chiar si de inspiratie marxista, sau al unor demersuri "la moda", cum ar fi cele de nuanta feminista, Andrei Plesu reda parabolei demnitatea sa originara si intentia sa izbavitoare: aceea de a oferi omului sansa unei vieti traite in Dumnezeu, nu desprinzandu-se maniheist de lumea "aceasta", ci integrand toate ale sale, aducandu-le la Lumina "cea pururea fiitoare". Prin parabola pricepi cum, desi esti aici, poti fi deja dincolo, sau, pentru a recurge la sintagmele lui Andrei Plesu, te poti ridica din "timpul mic" in "timpul mare", veghind activ, mereu orientat spre momentul intalnirii cu Cel Asteptat (cf. p. 149).

Semanatorul si seceratorii

Nu ma astept ca "Parabolele lui Iisus" sa starneasca un entuziasm similar celui al autorului acestor randuri. De altfel, nici autorul scrierii nu se sfieste a-si recunoaste incomoda situare intre teologii ce s-ar putea "sminti" si intelectualii ce ar putea "stramba din nas" chiar de la lectura subtitlului: "Adevarul ca poveste". La o lectura dezinhibata, si unii si altii ar putea constata insa ca, in epoca "strictei specializari", Andrei Plesu reuseste performanta de a scrie o lucrare poate mai greu de clasificat, dar lesne de integrat intr-o plaja neasteptat de larga de bibliografii recomandate pe teme punctuale. Stapanind un discurs impecabil, cu fraze slefuite si cuvinte asezate, cu precizie microscopica, fix la locul cel mai indicat, greu, daca nu imposibil de atacat de la inaltimea, nu orgolioasa, ci cuprinzatoare, de la care se pronunta asupra diferitelor pozitii, cu sclipiri iradiind dintr-un inconfundabil duh patristic, Andrei Plesu isi incununeaza opera cu "Parabolele lui Iisus", in fapt un adevarat testament spiritual.

Venind vorba de sminteli, cred ca aici nu se pot inscrie desele referinte la spiritualitatea ebraica, musulmana sau hindusa. Nu cred ca "cititorul riguros confesional va fi scandalizat de asemenea asocieri" (nota 1 de la p. 238), fapt pentru care Andrei Plesu isi "cere scuze". Astfel de interconectari nu se fac, in "Parabolele lui Iisus", decat spre a intari si mai mult mesajul hristic, nu spre a-l dilua sau a-l amesteca, sincretic, cu texte religioase din alte spatii. Daca putem vorbi despre un crestinism inainte de Hristos, regasit la filosofii antici pe care-i mai pictam, uneori, pe exteriorul lacasurilor noastre de cult (precum pe zidurile bisericii "Sf. Nicolae" Domnesc din Iasi), cu siguranta putem vorbi si de o spiritualitate consonanta cu aceea a crestinismului si in afara celui confesional, marturisit ca atare.

Poate doar unele ironii fine, devastatoare pentru acea "functionarime bisericeasca" (p. 223) sensibila la "triumfalism, suficienta, mandrie lumeasca si eficienta lucrativa" (p. 154) sa deranjeze unele urechiuse declarat virginale, deloc dispuse sa accepte vreo scadere sau vreo scapare in comportamentul lor, mai degraba plecate spre a-L confisca, decat spre a-L intalni pe Hristos Domnul. Cel ce se imbraca insa, cuminte, in cuvintele: "Suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem" (Luca 17, 10), nu are a intelege de aici decat ca ispita de a fi "exaltat, encomiastic, lacrimogen" (p. 164) pandeste devorator in epoca exploziei informationale, dar ca, o eventuala "cadere" trebuie recunoscuta ca atare, iar nu transformata in "virtute" sau, mai grav, mediatizata drept "pilda" de folos pentru poporul drept slavitor.

Nu putem, in final, a-i reprosa lui Andrei Plesu decat ceea ce el insusi isi reproseaza, anume "insuficienta aprofundare a problematicii Imparatiei si a parabolelor legate nemijlocit de aceasta tema", subiect care ar impune alcatuirea unui "volum distinct, amanat, deocamdata, pentru un alt moment sau pentru niciodata" (p. 306). Nadajduim ca va opta pentru "un alt moment", desi i-ar fi de ajuns, fara doar si poate, a scrie acest volum doar "pe tablele cele de carne ale inimii" (cf. II Corinteni 3, 3). Pana atunci ne delectam cu slova cea tiparita despre parabole, in genere, si, revenind la pilda ce se va rosti maine in cadrul Sfintei Liturghii, putem spune ca lui Andrei Plesu i-a rodit, in acest anotimp al vietii, din belsug tarina cuvintelor semanate intru Cuvant. Imbogatit astfel, nu-i ramane decat sa "cugete in sine", rezemand, filosofic, degetul aratator pe Sfanta Scriptura – "ce voi face?" (Luca 12, 17). Si, spre deosebire de bogatul din pilda cu pricina, nu-l vad pe Andrei Plesu ca si-ar umfla, cu acest prilej, hambarele cuprinderii omenesti, ci ca-si sufleca, in continuare, maneca, spre a semana graul, gemand a prescura, peste capetele celor aflati – care pe langa drum, care pe loc pietros, care intre spini, care pe pamantul cel bun. Cu "Parabolele lui Iisus" am castigat un pilduitor semanator. Mai avem nevoie si de seceratori, caci "secerisul e mult, dar lucratorii sunt putini" (Matei 9, 37).