Sa murim inainte de a fi ucisi

As fi vrut sa scriu inca de saptamana trecuta despre cutremuratoarea crima de la Focsani, acolo unde preotul Tudor Marin, un venerabil slujitor al altarului, in varsta de 69 de ani, a fost injunghiat la scurt timp dupa savarsirea Sfintei Liturghii. M-am gandit sa aman putin momentul acesta, timp in care sa ne punem durerea inaintea lui Dumnezeu si sa-I cerem sa ne intareasca dupa acest soc. Spun ca a fost un soc intrucat am realizat, alaturi de multi alti slujitori ai altarului, ca acel tanar cauta sa ucida un preot, iar acel preot putea sa se numeasca oricum, inclusiv sa poarte numele semnatarului acestei rubrici, iar biserica in care sa intre cu intentii criminale putea sa fie inclusiv una din centrul Iasului. Asta ca un prim raspuns dat celor care au insinuat, pe unele forumuri de discutie, ca parintele Tudor Marin ar fi tras cine stie ce pacate printr-o astfel de moarte. Din cuvintele Mantuitorului pe care le gasim in Evanghelia dupa Luca (13, 1-5), este evident ca felul mortii cuiva nu ne spune nimic despre pacatele aceluia, cu atat mai putin despre virtutile celor ramasi in viata si care se pripesc in a trage concluzii straine de gandirea lui Dumnezeu.

Pe de alta parte, n-am inteles de ce au existat comentarii de genul ca Dumnezeu ar fi putut sa-l fereasca pe parintele Marin de o astfel de moarte si, daca nu a facut-o, inseamna ca e o problema fie cu persoana ucisa, fie cu credinta pe care o marturiseste. In cazul acesta inseamna ca este o problema si cu Sfintii Apostoli Petru si Pavel, pe care i-am praznuit ieri si care au avut parte, de asemenea, de o moarte muceniceasca. Inseamna ca avem o problema si cu acel "nor de marturii" pe care-l avem de la miile si miile de mucenici ucisi pentru credinta lor in Hristos, cei mai multi suferind, inainte de a fi ucisi, chinuri si torturi groaznice. Faptul ca au suferit atat inseamna ca Dumnezeu nu i-a iubit? Nu putea, oare, El sa-i fereasca de o astfel de moarte? Dar ce sa mai spunem despre exemplul suprem pe care-l putem da, anume insasi moartea Fiului Sau, rastignit pe cruce dupa patimiri atat de mari, incat nu pot fi redate nici in cuvant, nici in imagini. Nu L-a iubit Dumnezeu-Tatal pe Fiul Sau? Incat, inainte de a ne da cu parerea despre o astfel de moarte si despre motivele pentru care Dumnezeu o ingaduie, e bine sa reflectam la celelalte crime pe care le cunoaste istoria crestinismului, incepand chiar de la cea savarsita pe Golgota.

Iar ca moartea parintelui Tudor Marin este una martirica o dovedesc toate imprejurarile in care s-a savarsit crima din centrul Focsaniului. El a fost ucis nu intamplator, ci cu buna stiinta (nu zic ca si cu discernamant, asta specialistii pot constata) de catre o persoana care cauta un preot pe care sa-l omoare. Apoi, preotul era in biserica in calitate de slujitor si marturisitor al lui Hristos, adica se afla, cum se spune, "in exercitiul functiunii" sale sacerdotale. De multe ori s-a intamplat, de-a lungul secolelor, sa fie ucisi crestinii, fara a mai fi intrebati daca nu vor sa se lepede de credinta lor, uneori fiind inchise usile si dandu-li-se foc in bisericile in care se adunau in rugaciune. Asa cum ii consideram martiri pe acestia, tot asa putem spune si despre preotul Tudor Marin (slujitor devotat si apreciat atat de credinciosi, cat si de mai-marii sai) ca a suferit moarte muceniceasca. Cu toate analogiile pe care le putem identifica, aceasta crima este, totusi, fara precedent in istoria Bisericii noastre. Dupa primele cercetari, se pare ca nu mai sunt consemnate astfel de evenimente, cel putin nu in istoria noastra recenta. Tocmai de aceea (daca nu si din alte motive) ma asteptam sa existe un ecou mult mai mare in mass-media, sa se declanseze ample dezbateri asupra cauzelor si asupra consecintelor crimei din Focsani.

Momentul 16 iunie 2012   

Dar, dincolo de relatarile cuprinse intre stirile zilnice, nu am sesizat, in presa, o preocupare mai speciala pentru acest tragic moment din istoria bisericeasca. Si nu pot sa nu remarc ca, atunci cand este implicata vreo fata bisericeasca sau vreun membru al cinului monahal intr-o fapta neconforma cu statutul sau, valurile mediatice starnite de nedoritul eveniment nu se opresc la nivelul stirilor, ci dau sa se burice la nivel de tsunami, in cadrul unor campanii duse prin emisiuni TV sau in presa scrisa, doar-doar vor matura, in cale, credinta cat mai multor "consumatori" de presa. Am sa dau doar exemplul cazului Tanacu, a carui mediatizare a indus in randul multora o stare de ura fata de purtatorii de haina monahala, nu putini fiind calugarii agresati in acea perioada, de obicei verbal, pe strada, de persoane necunoscute, pe motiv ca ar fi "criminali" sau "inapoiati", epitete imprumutate din limbajul presei. Mai mult, exista o tendinta aproape unanima ca, atunci cand este implicata intr-un eveniment nedorit (accident rutier, fapta reprobabila din punct de vedere moral sau chiar infractiune), orice persoana sa fie caracterizata in functie de posibila sa legatura cu Biserica. Astfel, nu se spune "cutare a facut un accident", ci "fiul preotului X a facut un accident" sau in loc de "un student a fost gasit cu materiale video obscene" se spune "viitor preot gasit cu…" (ca si cum e obligatoriu ca oricine urmeaza cursuri de Teologie sa si devina preot).

Din dorinta de a condimenta o stire, de a o face cat mai "senzationala", se induce in opinia publica o anumita imagine despre clerici, care este, intre altele, o foarte consisenta sursa de anticlericalism. Cand este, insa, vorba ca aceeasi presa sa scoata in evidenta jertfelnicia unor preoti, implicarea lor in rezolvarea multor probleme din comunitatile pe care le pastoresc, e lesne de sesizat o rezerva, resimtita si in cazul preotului Tudor Marin. E foarte usor sa daramam si sa lovim, de dragul unor castiguri (fie ele si concretizate in audienta sporita), in cei care lucreaza, dupa puterea lor, pentru ca poporul acesta sa aiba si o anumita tinuta morala. Incercati sa va inchipuiti societatea romaneasca fara prezenta unei biserici in comunitate, fara invatatura crestina, fara un preot caruia omul sa i se poata confesa, sa-si despovareze sufletul de pacate. Cate mii si mii de persoane cu probleme grave, pe care nu le mai asculta nimeni, care sunt deznadajduite sau inecate in lacrimi de suferinta, unele chiar cu tendinte suicidare, nu trec pe la scaunul de spovedanie si se intaresc, astfel, sufleteste!

In orice caz, dincolo de posibilele dezbateri pe care le poate genera, acum, cu privire la rolul preotului in societate, momentul 16 iunie 2012 va ramane in memoria Bisericii. E ziua in care preotii, in primul rand, au constientizat, o data in plus, ca vremurile s-au schimbat si ca viata lor este in pericol in orice moment. Niciodata nu vei sti sigur daca nu cumva cel care se apropie de tine, aparent pentru a-ti cere un sfat, nu ascunde si un cutit pregatit pentru crima. Dar sunt convins ca niciun cleric nu va ezita a-si face datoria si a-si asuma, in continuare (chiar si cu riscul de a fi ucis), conditia de slujitor al lui Hristos. Credinciosii, pe de alta parte, probabil vor intelege ca este nevoie de a strange mai mult randurile in jurul pastorului lor. E ceea ce inteleg ca l-a descurajat pe tanarul din Focsani sa actioneze in alte biserici, acolo unde era mai multa lume. Poate vom reveni la acele mici agape de la finalul Sfintei Liturghii, in care preot si credinciosi, deopotriva, sa aiba si alte momente de comuniune frateasca…

Dar implicatile crimei de la Focsani sunt cu mult mai complexe si mai numeroase. A fi crestin nu va mai putea fi, in scurt timp, o moda sau un fapt ce tine doar de inertia unei traditii mostenite din familie. Intram in epoca in care a fi crestin va echivala cu a fi gata sa fii omorit in orice moment. Degradarea morala, amploarea pe care o ia satanismul, goana presei dupa profit si audienta cu pretul sacrificarii valorilor crestine (sau de sorginte crestina) sunt doar cateva dintre cauzele care vor genera o astfel de stare cu nuante apocaliptice. Dar cea mai grava dintre toate este insusi modul superficial in care noi ne traim, adesea, credinta. Intoarcerea cu toata inima spre Hristos, in toate aspectele vietii noastre, inseamna sansa unei innoiri, dar si, implicit, posibilitatea de a schimba cate ceva si in jurul nostru. Sangele parintelui Tudor Marin poate fi, astfel, samanta care sa rodeasca in pamantul inimii noastre o dorinta sporita de a fi marturisitor, avand o viata in care sa putem spune, impreuna cu apostolul Pavel, "m-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20). Si daca eu nu mai traiesc, inseamna ca nimeni nu ma mai poate, de fapt, ucide.